Olareasa de la Vama Sarii (R)
Documentar * OLĂREASA DE LA VAMA SĂRII Satul Vadu Crișului din jud. Bihor este un loc încărcat de istorie, azi mai degrabă uitată. A fost, printre altele, și mai este încă, un cât se poate de celebru centru de olărit, ceramica albă tradițională de aici fiind unică în Europa. Dar, dacă în anul 1950 erau active 60 de cuptoare de ars vase de tot felul, toate cu forme și decorații unice, personale și ușor de recunoscut, azi mai sunt active doar două. Și sunt, cu siguranță, ultimele. Echipa de filmare descinde la una dintre familiile care mai practică (încă) meșteșugul. Este documentată minuțios activitatea de pregătire a vaselor de ceramică pentru a fi duse spre a fi vândute la târgul anual de la Vama Sării. Aflăm despre acest anume târg-la Vadu Crișului (sau împrejurimi, înainte de înființarea oficială a satului din anul 1306) exista un străvechi punct de vamă a plutelor încărcate cu sare care coborau pe Crișul Repede din Voievodatul Transilvaniei către Regatul Ungariei, atestat prima dată în documente încă din 1182, dar evident mai vechi de acea anume dată (lucru care încurcă teribil propaganda istorică șovină maghiară.) Întreg procesul creării vaselor tradiționale este documentat, ca pentru posteritate-de la măcinarea lutului scos din filoane din munți în malaxoare care cândva îl costaseră pe tatăl bătrânei olărese de azi prețul a doi boi (cum singură ne spune), la plămădirea pe roata olarului, la scos pigmentul special pentru ornamentică din locuri speciale din rupturile dintre munți, la uscarea câteva săptămâni de dinainte de ardere, în fine-la teribil de pretențioasa ardere în cuptorul arhaic special, veritabilă relicvă a vremilor revolute și azi uitate. Aflăm că tatăl olăresei de azi a fost un artist popular cu premii obținute la vremea lui pe întreg globul pământesc (fără ca el personal să aibă voie să iasă din țară). O precizare, făcută de unul dintre personaje (fiul bătrânei olărese, cel care o asistă în permanență de-a lungul filmului): ceramica din Vadu Crișului aparține stilistic popoarelor stepei, deci e străvechi-ungurească (Vadu Crișului e sat mixt, români și unguri) dar fiecare dintre cele cinci modele tradiționale și caracteristice totodată, ușor identificabile de etnologi români ori maghiari, poartă fără excepție nume românești-la fel de străvechi cuvinte legate în special de viața pastorală, azi dispărute din limbă. Microcosmul gospodăriei patriarhale, plin de detalii pitorești, este investigat în detaliu. Totul va dispărea nu în mulți ani și, pur și simplu, noi punem „o piedică în calea uitării”. Fiul olăresei ne conduce într-o călătorie cvasi-inițiatică-vedem cascade căzând spectaculos în râul curgător printre prăpăstii și izvorâte din peșteri parcă magice, cu ruine medievale pe creste. Suntem în Defileul Crișului Repede (declarat rezervație naturală) și, parcă, am ajuns undeva în „Lord Of The Rings”. Ținta noastră: Casa Zmăului, cum îi zic românii, o relicvă singuratică a punctului de vamă din secolii trecuți cocoțată pe un stei azi greu accesibil, pe care ungurii de aici o numesc în limba lor Tünde Ház (Casa Zânei). Peste câteva zile, primarul satului conduce o reconstituire istorică: plute încărcate cu saci de sare manevrate de oameni înveșmântați în costume arhaice coboară pe râu prin strâmtul defileu și adastă în fața Casei Zmeului, ca pentru vămuire, exact ca acum vreo 7-8 secole, în fața unei mulțimi care savurează din plin evenimentul (cam kitsch). Vine și ziua mult-așteptată a Târgului de la Vama Sării-mulțimi nebănuite sufocă pur și simplu totul, sute de automobile blochează satul, mii de turiști descinși ocupă tot. Târgul este unul absolut imens, ocupând o mică depresiune la ieșirea din defileu-singurul loc din sat disponibil pentru atare acțiune. Dar, totul este o maree de kitsch, la toate tarabele, absolut nimic tradițional. Buna noastră olăreasă se instalează cu vasele ei de ceramică îndelung „grijite” spre a le vinde amatorilor. Un concert Guță, adus aici pe banii Primăriei, desfundă totul, suntem imersați într-un veritabil Woodstock al manelelor devenite exploziv-suverane în timp ce participanții se îndoapă copios cu mici și grătare-și, parcă nu mai există nimic altceva pe fața pământului!Trec orele, târgul obosește, începe să se spargă, olăreasa noastră, resemnată ca în fiecare an (cum singură ne spune), își adună vasele ei și pleacă acasă-NU A VÂNDUT NICI MĂCAR O SINGURĂ BUCATĂ!... 2011-premiul UCIN pentru „film documentar”2011-premiul APTR pentru „film documentar”Producător: Tudor Chirilă din 21 iulie//
